Una dintre temele considerate a fi importante în contextul dezbaterii referitoare la revizuirea Constituției, așa cum este aceasta din urmă configurată pe platforma revistei Polis, e cea a tipului de regim politic. Luând în discuţie această chestiune, nu vreau să plec, aici, de la problema formei de guvernământ (monarhie sau republică?), o problemă ce poate fi – și chiar probabil este – una încărcată emoțional. Aș spune doar (pe urmele lui Sartori) că aspectele critice ale republicanismului trebuie puse sub lupă, dar că o asemenea analiză trebuie să fie însoțită de o corectă evaluare a alternativei.
Preliminarii
În teoria politică a ultimelor decenii, clasificarea și analiza tipurilor de regim se plasează fie în zona „vechiului”, fie în cea a „noului constituționalism”. Cred că avem de-a face cu un aspect pe care și dezbaterea privind revizuirea legii fundamentale din România de astăzi trebuie să îl includă. Asta, desigur, dacă suntem interesați să delimităm cu claritate cadrul acestei dezbateri.
Un al doilea aspect ce merită articulat în perspectiva dezbaterii constituționale, inclusiv din punctul de vedere al tipului de regim politic pentru care s-ar putea opta, este acela de a asuma că România nu a definitivat procesul de democratizare. În acest context, o opțiune nefericită pentru un anumit tip de regim, ca și, în general, o proiecție constituțională eronată ar putea să dăuneze fragilei democrații românești, în loc s-o întărească.
Între „vechiul” și „noul” constituționalism
Cadrul dezbaterii constituționale, ce ar avea drept efect revizuirea legii fundamentale, trebuie să evite, înainte de toate, limitările impuse de personalizarea instituțională. Cu alte cuvinte, fără a eluda importanța contextuală și istorică a evoluțiilor politice trecute ori recente, nu trebuie să ne proiectăm tipul de regim politic (și instituțiile ce stau la baza acestuia) prin raportare la combinațiile partidiste actuale sau la liderii acestora.
În mod evident, partidele și liderii își au importanța lor în context democratic. A configura, însă, instituțiile în funcție de X sau Y, din perspectiva unei discutabile „drepte” și a unei la fel de discutabile „stângi” ar fi o eroare cu niște consecințe imprevizibile pe parcursul ciclului constituțional ce va urma.
Dacă „vechiul” constituționalism insistă pe o proiecție rațională a instituțiilor politice (iar limita sa e vizibilă tocmai în faptul de a ignora contextul socio-istoric și cultural), „noul” constituționalism se bazează tocmai pe „spontaneitatea” proprie jocului social (și fix în asta constă limita sa).
Consider că alegerea tipului de regim politic trebuie să țină cont de context, desigur. Pe de altă parte, cred că încrederea liberală în „mâna invizibilă” a „spontaneității” este, în acest punct, exagerată. Mizez, deci, pe o situare între limitele implicate de „vechiul” și de „noul” constituționalism, coroborată cu accentuarea importanței relației dintre tipul de regim politic și procesul democratizării.
Regimul politic și democratizarea
Dacă Giovanni Sartori apreciază că proiectarea unei constituții trebuie să ia în calcul calitatea de „instrument de guvernare” a legii fundamentale în context democratic, Robert Dahl reține importanța condițiilor structurale ce pot afecta democrația, până la a o face de-a dreptul inexistentă.
Oricare ar fi modelul constituțional, condițiile nefavorabile fac imposibilă menținerea democrației. Dimpotrivă, când condițiile sunt favorabile democrației, aceasta rezistă indiferent (din nou!) de modelul constituțional.
Există însă și situații de natură mixtă, așa cum îmi pare a fi cea a României. Ce se întâmplă în acest caz, dacă tot e vorba să ținem seama de context? „Dacă într-o țară există condiții de fond mixte, unele favorabile iar altele nu, o constituție bine concepută ar putea contribui la menținerea instituțiilor democratice, în timp ce o constituție de concepție deficitară ar putea duce la prăbușirea instituțiilor democratice”, susține Robert Dahl.
Opțiunea pentru semi-prezidențialism, între avantaje și limite
Ce tip de regim politic ar trebui să prevadă „o constituție bine concepută”? Dacă regimul prezidențial presupune separarea puterii, cel parlamentar, ca și cel semi-prezidențial mizează pe o împărțire a acesteia. Evident, argumentele pentru unul sau altul dintre aceste tipuri de regim politic pot veni din toate părțile. Cred totuși că e important să avem în atenție aspectele semnalate mai sus: cel al personalizării instituționale și cel al democratizării.
Din punctul meu de vedere, un regim parlamentar, care ar înlătura posibilitatea alegerii directe a președintelui republicii, nu se poate „plia”, tocmai dat fiind contextul, pe „cultura voievodală” existentă în spațiul public românesc. Vizualizată în optica democratizării, funcționarea acestui tip de regim politic ar putea fi alterată așadar, la nivelul legitimității, în condițiile în care încrederea în partide și în parlament staționează în subsolul capitalului pe care îl dețin instituțiile statului.
Rezultat al constituționalismului american, după cum specifică Sartori, prezidențialismul constituie, din unghiul funcționalității sale, mai curând o excepție democratică (americană, după cum lesne se poate înțelege!) decât o bază instituțională a democrațiilor. Din nou dat fiind contextul, opțiunea pentru un regim politic de factură prezidențială ar putea altera fragila democrație românească și ar agrava tendința personalizării instituționale.
Rămâne, ca atare, regimul politic semi-prezidențial, pe care politologi importanți îl consideră operațional pentru democrațiile incipiente. Înainte de toate, acesta oferă posibilitatea de a-i roda pe politicieni în exercițiul alternanței prezidențial-parlamentare (în funcție de suprapunerea majorității ce alege președintele cu majoritatea parlamentară sau de lipsa acesteia).
Există, evident, discuții cu privire la limitele semi-prezidențialismului, iar acestea nu trebuie eludate. Una dintre limitele invocate este cea implicată de fenomenul „coabitării” ce poate apărea în acest regim care se fundamentează pe o structură de putere duală. În acest caz concret – vizibil și în România de azi – eu aș vedea avantajul transparenței instituționale și al posibilității de control reciproc, în condițiile unei mai clare delimitări a atribuțiilor prezidențiale și prim-ministeriale. Repet: dincolo de X sau Y.
În condițiile în care acceptăm faptul că democrația nu înseamnă exclusiv „majoritate”, „vot” ori „popor” și că ea include și aspectul „vertical” al reprezentării, ca și chestiuni precum „negocierea”, „târguiala democratică” și „compromisul rezonabil”, o discuție despre tipul de regim politic cel mai potrivit României contemporane poate pleca de la identificarea soluțiilor pentru o mai bună „așezare” a semi-prezidențialismului pe care deja îl avem.
Acest text a fost publicat pe adevărul.ro.
